miercuri, 22 septembrie 2010

Şi iartă-mă

Nu-mi dădeam seama de ce voiam să ne certăm. Mă simţeam însă atrasă de suferinţa aceasta pe care i-o provocam, şi care mă făcea şi pe mine să sufăr. Voiam cu orice mijloc să îl umilesc, să îl insult. Fiecare cuvânt brutal pe care i-l spuneam mă rănea întâi pe mine, dar suferinţa aceasta mă încânta, liniştindu-mă.
- Evident, eu sunt vinovata, continuai ridicând tonul. Eu te fac să suferi. Recunoaşte că te simti nefericit lângă mine...
Nu-mi dădeam seama ce spun. Uitasem în acele clipe de toata dragostea mea, uitasem cât de fericită fusesem lângă el. Aş fi vrut sa mi răspundă cu violenţă; ca să-l pot jigni şi mai sângeros. Gândeam oare că totul s-ar putea rupe între noi, că ne-am putea desparţi atâta de repede? Nu ştiu. În clipa aceea nu mă stăpânea decât pofta de a-i face rău, de a l chinui.
Târziu, mi-am dat seama ca am exagerat şi am ieşit din vis. Dar cum am rămas singură, o cumplită remuşcare începu să mă macine. Remuşcare şi în acelaşi timp o nevoie obscură de a mă umili, de a-i spune cât de mult il iubesc, cât de mult sufăr din cauza lui. Nu voiam totuşi să mă întorc atâta de repede.

marți, 14 septembrie 2010

Cuie apă amar şi roşu



Imaginează-ţi că apa nu e apă, iar pământul nu se roteşte ca şi roata de la o vată de zahăr.
E atat de sadic să ţi simt cuiul în mine. Simt cum mă pătrunde, cum mă invadează şi îmi dă gustul ăla amar de cafea neîndulcită.
E un fel de a fi. Aşa mi sta mie în fire să muşc până ce ţi simt sângele roşu inundându-mi buzele fragede.
Uneori calea lactee nu mă ajută prea mult pentru a mi găsi margini. Nu există lanţ ce mă poate cuprinde şi ţine, poate doar unul elastic ce mă face să rămân din când în când.
Acum, imaginează-ţi că suntem noroi.

duminică, 12 septembrie 2010

În mulţime. În doi.

E prea târziu să vorbim de un început propriu-zis, dar de începutul şcolii ?! desigur asta putem face. Cum numai câteva ore ne despart de intrarea în curtea şcolii în uniforma călcată de mama dimineaţa pe la 6, de o încercare de "a te aranja" aşa ca pentru prima zi de şcoala, şi un bilitet de autobuz pe care nu l găseşti într-o staţie arhi plină, de străngeri formale în braţe şi pupături cu mult ruj pe buze, îţi rămâne doar senzaţia aia ne/plăcută de "sfârşit de vacanţă".

E soare mult şi e 12 septembrie...

"Dragii mei,
Sper ca ati petrecut bine in vacanta pentru ca luni, pe 13 septembrie, la ora 9.30 va astept pe toti in curtea scolii la deschiderea noului an scolar!
Mult succes!
Cu drag,
Aurora Petrea
P.S./ Nu uitati de uniforma!!! "

Pe scurt, mâine pe la 9 jumate ne vedem la o bârfă mică, aşa de început de şcoală. De mă vei întreba unde....Ştii tu, acolo pe banca aia mancată de timp, banca aia din 12.

joi, 2 septembrie 2010

Şi miroase a vânt de toamnă

Aş avea atâtea să ţi povestesc... Vântul ăsta rece şi aromat de toamnă îmi aminteşte de zilele acelea ploioase în care mă ascundeam la tine în braţe. Şi mărul văratic de la geamul meu a început să capete dulceaţa acelor culori...
Miroase a ploaie şi a vânt amărui, miroase a nuci, a frunze calde, a ceai, a soare a umezeală, a dor, a neatins, a început şi a speranţă...a infinit şi a la revedere...
Am fugit cât am putut eu de repede, cum fug de fiecare dată când parcă vântul numi dă pace, când fiecare gând mă cuprinde şi nelinişteşte. Plec undeva departe, undeva unde miroase a toamnă, a frunze, şi a ploaie cu tunete şi fulgere.
Se întâmplase să mi se facă dor de un palton cu o eşarfă şi o umbrelă colorată. Se întâmplă des să mi se facă dor de anumite lucruri ce le credeam uitate, pierdute. Se întâmplă să caut şi să nu găsesc.
Zâmbeşte mi încet ca fiind prima dată, ia ma de mână şi spune mi că ţi a fost dor, şi că azi nu va ploua cu stele, şi nici că focul încălzeşte destul.

Criim.