În fiecare zi...

În fiecare zi același zâmbet neobosit de dulce așteaptă.
În fiecare zi o privire se stinge iar o inimă se deschide.
În fiecare zi oamenii mint și sunt mințiți.
În fiecare zi ceața doboară pasiunea și dorințele.
În fiecare zi atingerile dor mai mult decât doua cuvinte

Pentru că în fiecare zi plecăm și ajungem.
               în fiecare clipă,  mintea, sufletul și cerul se schimbă
               în fiecare zecimală ne spunem valoarea
               în fiecare sunet ne rostim povestea
               în fiecare esarfa punem un parfum.

În fiecare zi iubim prostește pentru că în fiecare zi plutim la întâmplare, neobosiți.

De cînd...

De cînd n-ai mai venit
Am o viață absolut normală
N-am nici o problemă, nici una, trăiesc...
Mă simt foarte bine,
imi beau cafeaua liniştita,
Mă plimb seara pe străzi. 

        Toamna nebuna, nebuna.. 

Ultima

Sfârşitul a venit fără de veste.
Eşti fericită? Văd că porţi inel.
Am înţeles, voi trage dungă peste
Nădejdea inutilă. Fă la fel.

Nici un cuvânt nu-mi spune, că-i o formă.
Cunosc însemnatatea ei deplin.
Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă.
Eu însă-n faţa normei nu mă-nchin.

Nu te mai cânt în versuri niciodată,
Mai mult, în drumul tău nu am să ies.
Nu-ţi fac reproşuri, nu eşti vinovată.
Şi n-am să spun că nu m-ai înţeles.

A fost, desigur, numai o greşeală.
Putea sa fie mult - nimic n-a fost.
În veşnicia mea de plictiseală
Tot nu-mi închipui că puneai vreun rost.

Şi totuşi..., câteva atingeri
Au fost de-ajuns să-mi deie ameţeli.
Vedeam văzduhul fluturând de îngeri,
Lumina-n noaptea mea de îndoieli.

Când degete de Midas am pus, magic,
Pe frageda fiinţă-a ta de lut,
Simţeam în mine murmurul pelagic
Al sfintelor creaţii de-nceput.

Vedeam cum peste vremuri se înalţă
Statuia ta de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descalţă.
Şi-ngenunchiate rânduri, submisiv.

La soclul tău dumnezeiesc aşteaptă
Să le întinzi cu zâmbet liniştit
Spre sărutare, adorata dreaptă,
'Nainte de-a se şterge-n infinit.

O, de-am fi stat alături doar o oră,
Ai fi rămas în auriul vis
Ca o eternă roză auroră,
De ne-nţeles..., de nedescris.

Ireversibil s-a-ncheiat povestea
Şi nici nu ştiu de ai să mai citeşti,
Din întâmplare, rândurile-acestea
În care-aş vrea să fii ce nu mai eşti.

N-am să strivesc eu visul sub picioare,
N-am sa pătez cu vorbe ce mi-i drag.
Aş fi putut să spun: "Eşti ca oricare",
Dar nu vreau în noroaie să mă bag.

De-ar fi mocirla-n jurul tău cât hăul,
Tu vei rămâne nufărul de nea
Ce-l oglindeşte beat, de pofte, tăul
Ce-l ţine, candid, amintirea mea.

Vei fi acolo pururi ne-ntinată,
Te voi iubi mereu, fără cuvânt,
Iar lumea n-o să ştie niciodată
De ce nu pot mai mult femei să cânt.

Acolo, sub lumina de mister,
Scăldată-n apa visurilor, lină,
Vei sta, iubită, ca-ntr-un colţ de cer.
O stea de seară blândă, şi senină.

Iar când viaţa va fi rea cu tine,
Când or să te împroaşte cu noroi,
Tu fugi în lumea visului la mine.
Vom fi acolo, singuri, amândoi.

Cu lacrimi voi spăla eu orice pată,
Cu versuri nemaiscrise te mângâi.
În dulcea lor cadenţa legănată,
Te vei simţi ca-n visul tău dintâi.

Iar de va fi, cum simt mereu de-o vreme,
Să plec de-aicea, de la voi, curând,
Când glasul tău vreodată-o să mă cheme,
Voi reveni la tine, din mormânt.

Şi de va fi să nu se poată trece,
Pe veci, pecetluitele hotare,
M-aş zbate-ngrozitor în tarna rece,
Plângând în noaptea mare, tot mai mare.

                                         Scrisoare

Nu prea ştiu.

Nu prea ştiu, ce caut prin locurile astea murdare de timp şi priviri. Mă rătăcesc anemică  prin  medii şi spaţii. Sunt aşa o laşă. Nu-mi găsesc calea şi mă întorc mereu pe cea bine cunoscută. Din când în când, ochii -mi obosesc şi mintea-mi îngheaţă.
Pot pleca oriunde. Nimic şi nimeni nu mă ţine niciunde. Totul e la picioarele mele...doar că...Picioarele-mi sunt rătăcite.

Câtă frustare şi câtă ipocrizie- nici nu credeam ca pot trăii în atâta mocirlă

Timp şi spaţiu.

Nimic nu mă nelinişteşte mai mult decât prezenţa ta. Nimic nu mă scâie şi irită decât imaginea privirii tale. Totul e şters, fără pic de culoare. Suspină ameţitor de tare. Totul e alb şi lin.
Pereţii, lumina, umbrele şi liniile corpului îmi amintesc de vocile şterse din gândurile noastre. Totul e alb şi lin.

Titlul.

   Încetează.
Azi, am încetat în a-ţi mai scrie. Nu mai puteam şi nici mintea mea.
  Încetează.

Zâmbesc din când în când ameţitor de mult. Privesc printre rămăşiţe şi zâmbesc. Aşa fac oamenii. Zâmbesc. Vezi tu, ar cam trebuii să zâmbeşti.
Mereu voi fi aici. Doar că nu de fiecare dată la fel.


                                         
                                                                                                                           Ps. Be my hero!

Îndrăgosteşte-mă de tine.

Oamenii trăiesc în cutii ale minţii lor.

Depozitează amintiri, suflete, frunze şi din când în când chipuri. Şterg gânduri şi speranţe.

Îmbibă sentimente deja intrate în putrefacţie cu dragoste lasciva şi doruri adunate. Răscolesc fiori şi caută atingeri.

Oamenii trăiesc în cutii ale minţii lor. Caută înţelegere şi dau respect. Găsesc nefericiţi şi sute de întrebări .

Ceruri albastre şi limpezi în mijlocul verii. Cutii ale minţii lor.

Tervetuloa

Şi dacă brusc îţi dai seama că nu eşti unde trebuie. Sau unde ar trebuii să fi. Dacă acel cer aglomerat nu îţi mai e dat. Şi te simţi captiv în mintea şi sufletul unora. Şi dacă " a pleca" înseamnă " a naşte". Şi dacă...

Şi dacă brusc iti dai seama că nu eşti unde trebuie.

ps. Îţi aminteşti... câte aveam de spus

Timpul are mersul lui, şi totul are sens.

pss. Primăvara dulce primăvara, cu mâini de gheaţă şi ochi întunecaţi

............................................................................................................................................................................

..........................................................................................................................................

..........................................................................................................

.......................................................................................

......................................................................

.......................................................

- Ce mai faci Cristina?

-Bine, mi-o trag din când în când spontan cu tine.

( Helen)

Destinaţie

I-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de Ia obiecte de preţ la cărţi, de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul.

Aş fi fost oare gata să renunţ la tot? La fiecare obicei şi întâlnire? La orice gest subtil. Nu, asta era doar o încăpăţânare femeiască. Habar nu avea cât de lipsită de vlagă şi interes rămâneam după fiecare noapte în cearceafurile lui albe.

Am sa mor.

Ma trezisem cu gandul nimicitor de a muri. Era totusi un gand plin de detalii si intrebari. La fel si raspunsurile erau multe. Atatea idei, si planuri ca parca deodata lumea mea se inchisese in acel gand. Daca am sa mor intr-un tren. Un tren ce va merg atat de repede spre tine incat ma va omori. Daca trenul acesta este ultimul pe care trebuie sa-l mai prind. Si brusc se opreste asa intre doua statii fixe, fara sa te gaseasca. Trenul asta ma va omori. Atata forfota in jurul meu, abia daca imi mai pot auzi inima.

Azi am sa mor de durerea dintre doua statii fixe.

Vino pentru totdeauna!

Au trecut ceva zile din inceputul asta brusc si nefiresc. Bucati de creieri amortite si nefolosite asa cum ar trebuii, stau lenese pe coltul pernei . Cafele reci si oameni neintalniti. Pereti albi patati din cand in cand cu aroganta si minciuni. Au trecut cateva zile.