În mulţime. În doi.

E prea târziu să vorbim de un început propriu-zis, dar de începutul şcolii ?! desigur asta putem face. Cum numai câteva ore ne despart de intrarea în curtea şcolii în uniforma călcată de mama dimineaţa pe la 6, de o încercare de "a te aranja" aşa ca pentru prima zi de şcoala, şi un bilitet de autobuz pe care nu l găseşti într-o staţie arhi plină, de străngeri formale în braţe şi pupături cu mult ruj pe buze, îţi rămâne doar senzaţia aia ne/plăcută de "sfârşit de vacanţă".

E soare mult şi e 12 septembrie...

"Dragii mei,
Sper ca ati petrecut bine in vacanta pentru ca luni, pe 13 septembrie, la ora 9.30 va astept pe toti in curtea scolii la deschiderea noului an scolar!
Mult succes!
Cu drag,
Aurora Petrea
P.S./ Nu uitati de uniforma!!! "

Pe scurt, mâine pe la 9 jumate ne vedem la o bârfă mică, aşa de început de şcoală. De mă vei întreba unde....Ştii tu, acolo pe banca aia mancată de timp, banca aia din 12.

Şi miroase a vânt de toamnă

Aş avea atâtea să ţi povestesc... Vântul ăsta rece şi aromat de toamnă îmi aminteşte de zilele acelea ploioase în care mă ascundeam la tine în braţe. Şi mărul văratic de la geamul meu a început să capete dulceaţa acelor culori...
Miroase a ploaie şi a vânt amărui, miroase a nuci, a frunze calde, a ceai, a soare a umezeală, a dor, a neatins, a început şi a speranţă...a infinit şi a la revedere...
Am fugit cât am putut eu de repede, cum fug de fiecare dată când parcă vântul numi dă pace, când fiecare gând mă cuprinde şi nelinişteşte. Plec undeva departe, undeva unde miroase a toamnă, a frunze, şi a ploaie cu tunete şi fulgere.
Se întâmplase să mi se facă dor de un palton cu o eşarfă şi o umbrelă colorată. Se întâmplă des să mi se facă dor de anumite lucruri ce le credeam uitate, pierdute. Se întâmplă să caut şi să nu găsesc.
Zâmbeşte mi încet ca fiind prima dată, ia ma de mână şi spune mi că ţi a fost dor, şi că azi nu va ploua cu stele, şi nici că focul încălzeşte destul.

Criim.

Zău că nu ştiu de ce îmi spui toate astea acum.

Îmi amintesc, de asemenea, că am ajuns amândoi, fără să ne dăm seama, în odaia învecinată, cea cu pianul şi pomul de Crăciun. Am alunecat, poate, pe lângă perete, înghesuiţi de musafiri, zâmbind în gol, simţindu-ne mereu împreună, aproape, unul lângă altul. De-abia când ne-am aşezat din nou faţă în faţă, mi am dat seama că ochii lui nelămuriţi şi mari sunt umezi, adânci, clătinaţi uneori de o lucire caldă, feminină. Îl văzusem altfel pănă atunci. Îl vedeam altfel în fiecare ceas; poate pentru că nu ştiam încă cum să-l privesc. Căci asta mi se pare lucrul cel mai greu de învăţat în contamplarea iubirii: să ştii cum să o priveşti.
Prin ce miracol se transformă o simplă întrebare în extaz şi rapt, iar o întâlnire în dragoste? Intrebarea asta mă obsedează, după cum mă obsedează şi altele.
Dar simţeam o năprasnică dorinţă de a i apuca din nou măna.
Era totuşi o aşteptare fără nicio trepidaţie, fără nici o emoţie erotică. Aşteptam să se întâmple ceva ; şi deşi, simţeam cât de mult mă privea întâmplarea asta, nu mai aveam putere să mai intervin precipitând-o sau respingând-o.
Dar în noaptea aceea era o altfel de fugă. Voiam să rămân singură ca să retrăiesc mai desăvârşit întâmplarea, să simt mai total prezenţa ta, să pot contempla în voie ceasurile acelea atâta de prodigioase.

Tu spunei că deranjează, uită să respiri şi spune mi cât e ceasul

Priveşte-ţi mâinile şi bucură-te,
ele sunt absurde.
Şi picioarele priveşte-ţi-le seara,
drept cum stai,
atârnând spre lună.
Pipăie-ţi urechea şi râzi şi miră-te că poţi să uiţi.

Criim Helen.
Şi n-ai să şti niciodată nimic...

This is for four.

"Vorbim prea mult şi ne pupăm prea puţin şi asta mă seacă. " - Gheorghe

Gol şi doare.

Ochii mei goi au îndepărtat multe persoane. M-au făcut mai rea, mai arogantă, nu mai am chef de nimic şi refuz pe toată lumea. Mi-am pierdut răbdarea şi nu mai ştiu să ajut pe nimeni, am uitat cum e să râzi până la epuizare şi nici măcar nu mai îmi e dor s-o fac. Ochii mei mă îndeamnă să fiu rea. Nu pot, căci ochii sunt oglinda sufletului şi nu pot râde atunci când îmi ştiu sufletul gol.
Azi mi-am acoperit oglinzile, nu vreau să mai văd nici una că le sparg.
Helen.

Nu prea am chef....

Mă enervaţi, atâta vă băgaţi, de parcă vă pasă vouă că eu plec, sau că rămân, că vă pup în cur sau că mă las aşteptată la cină, că stau pe bloc cu orele sau că nu mi întind rufele, că nu fac exarciţii şi că alerg seara înainte să dorm, că mănânc pufuleţi şi nu mi place slănina. Că vorbesc la telefon sau că stau pe netul altciuva, că fac curat numa când nu prea mai poţi respira în cameră, că nu beau ca el, că nu mănânc jeleurile alea verzi pe care mi le cumpărati de cand aveam 5 ani.
Şi nu, azi chiar nu prea am chef de nimic, nu azi n-am chef să facem sex, să bem din aceiaşi doza de cola, să mă duc să i-au pâine, să alergăm, să fac dus ori să calc fustele alea-n dungi....N-am chef de o cafea cu frişcă ori un kent...
Helen. 28.o7