Etern sau nu.

Ploaie.

A cam ploua în ultima vreme, era frig si bătea tare vântul.
Stres, nervi şi muzică...multă muzică în dimineţile din 37.
Acum câteva zile cineva ma făcut să cred că nu totul e etern, că oricât de legate ar fi doua lucruri, ele se pot rupe ori termina oricând. Şoc? ( imi permit să spun doar că e o gândire raţională de care poate că aveam nevoie şi atât)

Seară. Întuneric şi multă apă ce bate pe cine vrea ea. Şi toate astea nu fac decât să îngreuneze starea mea. Nimic mai mult.
Ei stau şi privesc, se miră apoi pleaca fără a mai spune ceva.
Recunoaşte! ...nimic nu-i etern.
Începând cu timpul şi sfârşind cu iubirea?! sau biletele de la R.A.T. , şi nici măcar mama nu i constantă în ceea ce zice...deci

Ploaie şi toţi dobitocii ce se uită la mine că am noroi pe pantaloni, şi că nu mi plac umbrelele.
Şi simt liniştea ta în neliniştea mea.

Umăr gol.

E târziu, lumina pleacă încetul cu încetul iar întunericul rămâne martor la tot ce se întâmplă între cer si pământ.
Oricum pe ei nu-i prea interesează. Trecătorii, oamenii din jur nu clipesc în dreptul tău, ci numai după ce capătă o oarecare distanţă între tine şi ei, atunci grăbiţi aruncă o primă şi ultimă privire la tot ce are să se întâmple la câţiva metri. Lor nu le pasă. (ochii lor umezi şi mari devin gravi, sacadânt o tensiune oarecum asemănătoare cu cea electrică ) Glumesc.

Mie nu-mi pasă. E absurd cum pun unele întrebări la care răspunsurile mi se dau imediat. Mă enervează. Vreau gânduri şi momente de contemplare.
Aş cam fugii de toată lumea, n-aş lua pe nimeni, aş sta singură închisă în necunoscut şi ca şi cum cineva mi ar mângâia şi săruta încet umărul semi gol aş găsii cele mai ciudate şi neînţelese explicaţii la nişte teorii amăgitoare.

E târziu, iar frigul se cam lasă. Ar fi minunat să vezi cei câţiva fulgi jucându-se la geamul tău. Îngheţată

Hai...uită-mă

Far away.

Lasă-mă...vreau să adorm la tine în braţe să visez şi să uit cât e de târziu. Vreau să mă pierd în lumea nostra fără uşi şi cu geamuri multe, cu perdele albe şi pereţi coloraţi, cu cafele dulci şi multă ciocolată.
Să alergăm pe poteci fără nume, uitate de timp...uitate de noi.
Toamna pleacă, fuge cu vântul , se ascund şi spun povesti. Ne privesc uneori şi işi amintesc de noi, de serile pe pod şi de cuvinte. De multe cuvinte stinse şi reaprinse.

Şi toţi şi toate rămân martori. Vântul, lumina, pământul şi luna, şi cea dintâia stea. Rămân. Mai rămâi puţin.

oricum n-ai înţeles nimc din toate frământările mele...
12-7

Devreme ceasul sună

Amar.
E cam amar totul. Uită că timpul trece. Aleargă şi râde-mi în faţă. Spune-mi aşa amar şi rece că mă iubeşti doar pe mine, că eu sunt fiecare picătură de viaţă ce-ţi curge prin vene şi că n-are să vină ploaia. Amar.

Prinde-măăă !
Străduţele din povestea noastră sunt înguste, lungi, scurte, pline de oameni sau pustii. Ameţitoare sau liniştite, sofisticate sau simpliste, aromate sau plictisitoare. Străduţele din povestea noastră suntem eu şi tu.

Orele se scurg, cerul se apropie iar soarele mă sărută?!
A mai trecut ceva timp, va mai trece şi vom ramane la fel. Hai, spune mi că e vară şi că vom pleca de nicăieri până oriunde. Un tren ne aşteaptă.
Şi poate că am început să uit, să dorm aşa pe unde apuc şi să nu mă mai deranjeze gustul cafelei amare.

-Flori?
-Albe.

5.11. Mai jos?!

Tout à fait

E destul de frig afară şi e prima oara când fac asta. E prima oara când fără să mă mai uit înapoi plec. Obişnuiesc des să plec aşa când mi se năzare, însă la fel de des mă apucă şi remuşcările.
Azi ciudat, nu mă apucă.
Nu am timp de explicaţii, nu vreau să dau explicaţii nimănui.

-Cafea? [nu, multumesc]
-Ai cumva un foc? [ fumez doar într-un singur moment, şi ăla vine destul de rar - îmi pare rău nu fumez]
-Ploaiaa asta! [ e destul de plăcut să te plimbi aşa ca un străin prin viaţa altora]
-Ştiţi cumva cum să ajung pe strada "Număcăuta, numărul 3" ? [e amăgitor să crezi că vei găsii o asemenea stradă , într-un oraş numai cu bulevarde]
-Mă iubeşti? [ e ca şi când nu ai fi văzut niciodată acel tot, dar cu toate astea îţi poţi imagina totul, în totalitea sa]

devreme cesul sună. Bem un nes?

Mă suni degeaba.

E greu de crezut...

Cum sari acum în dans
Şi-ţi laşi capul în aerul cald
îţi zvâcneşti picoarele în iaraba strălucitoare
pe care o străbate vântul în delicată unduire.

Şi e toamană tarzie, şi e frig şi ceaţă.
12.1o

Şi de ce fugi de lângă mine.

Ma privit venind, şi figura lui deveni deodata gravă, concentrată, parcă s-ar fi desprins atunci o taina din mişcările mele, o taină pe care o înţelegea, îngrozindu-se. S-a rezemat mai pierdut, rugându-mă să desenez.
I-am luat mână, foarte decent, aproape rugător. Simţea din privirile mele că refuzasem cu multă greutate, că luptasem chiar cu mine însămi.
Ridica adesea privirea şi atunci, gura întreagă i se desena, înfiorată, palpitând prin nu ştiu ce atingere nevăzută. Parcă ar fi aşteptat o bruscă, nemai întâlnită sărutare.
Dar eram absentă. Mă gândeam la ceva grav, de o covârşitoare însemnâtate, şi simţea aproape fizic cât de departe eram plecată.
Şi parcă ne feream amândoi să nu alunecăm într-un subiect care ne-ar fi amintit de îmbrăţişarea din noaptea precedentă.