Deci tu asta vrei...

Hai nu te mai preface că dormi....știu că ești treaz!
Oricum nu-mi pasă ce vrei. Niciunui dintre noi nu i pasă, pentru că trăim așa într-o luma plină de nepăsători. Și știi ceva?!...chiar și tu cel de la care m-aș fi așteptat cel mai puțin să o facă...o face.
Pai cum soare , să mă părăsești așa când mi-e lumea mai draga?! Când fără nicio ezitare stau în fusta și-n picioarele goale..tu să pleci... Cum așa?!

Nu te mai vreau. Drept vorbind nu te-am vrut niciodată. N-am vrut să mă suni, ori să mă cauți în cafenele târzii. Vreau să încetăm.
Da, asta vreau.
Trebuie să zbor...

Uda-mă

E ca şi cum ai fi aşteptat asta, nui aşa? E încă devreme şi e întuneric de o groază de timp. Ploua încet aproape tulburător.
Îmi amintesc zecile de minute petrecute în faţa ta. Aşa fără nici o expresie. Trăgând uneori plictisită dintr-o tigară.
Sunt mulţi cei care măsoară timpul. Au grijă să numere fiecare secundă trecută, fiecare minut scurs. Într un cireş timpul trece greu, ştii tu ca şi ora de mate cu logaritmi şi alte funcţii prosteşti. Parcă ajută pe cineva la ceva chestia asta.

Cuvinte.

Floarea de pe pervaz se cam usucă. Pământul se tot crapă, asemeni unor vene uniforme ce pulseaza viaţă. E atât de uşor să uzi o floare. Şi cu toate astea no fac, nu din lene sau din ne timp ci pur şi simplu dorinţa de a vedea pe cineva stors de orice pic de energie, fără suflare mă face să mă simt importantă, puternică şi nefolositoare.

"Si parca ne feream amandoi sa nu alunecam intr-un subiect care ne-ar fi amintit de noaptea precedenta."

Cuvinte

Cafeaua se răceşte. Tu nu-mi dai raspunsurile de care am nevoie. De ce aş fugii cu tine? Nu-mi oferi nimic....tocmai pentru că eu nu mai am ce să ţi dau.
(Fugi cat te tin picioarele imi sopteste cineva)

Unde crezi că se ascund marea şi pământul când fac dragoste?! De unde ştiu ei că nimeni nu i vede iar marea e dezmierdată aşa cum vrea...

Lumea e aceiaşi. De fiecare dată când o priveşti. Într-un bar, ori o staţie de autobuz ea e îngândurată şi grăbită. Se lasă asteptată mereu , dar nu i plac reproşurile...Lumea

Hai spune-mi că mă vei astepta în gara aia mică....şi că acolo încă ninge
N-o vei face. Eşti un laş. Un laş ca şi mine de altfel.

(iubestema.fugi.zboara.dormi)
Enfin...

"Visam sa enervez oameni, si ei sa ma enerveze pe mine. Sa fim asa intr-o continua cearta, cu tipete si farfurii sparte. Unii nu ma credeau in stare...poate tocmai asta ma facut sa nu mai vreau sa fiu asa.
Credeam ca cerul e albastru, dar brusc devenea de un gri inchis. Tu vorbesti mult prea tare, iar zgomotul ala de oale trantite ma cam scoate din sarite.
Visam sa ma joc cu mintile oamenilor si sa le fur ce au ei mai bun. Sufletul. Unii cedau usor, iar pe altii ii abandonam eu. Numi place sa mi dea cineva dureri de cap, doar eu am voia sa dau cuiva. ( vrea/primeste)
Sa ma numesti "curva de lux". Sa-ti amintesti cum imi mangaiai sanii si cum te bucurai de fiecare sarut ca un praf de heroina. Sa nu stii cum ma cheama, dar mereu sa mi simti parfmul. Sa stii ca ma vor multi, dar niciunul nu ma are.
Asa e felul meu de a fi. Imi place sa ametesc, umilesc si uneori sa iubesc. Sa iubesc asa cum numa fiinta mea poate, cu toata daruirea si extazul posibil.
Uneori timpul se opreste."
Helen.

Termometru.

Uneori timpul se opreşte. Ei tac se ascund şi uită să respire. E târziu şi noapte.
E un fel de dorinţă ce revine din când în când. E ca şi atunci când vrei să simţi acel ceva chiar dacă este lângă tine.

Nu înţeleg mare lucru, poate că nici măcar nu vreau să înţeleg. Lumea e ameţită, eu sunt ameţită şi toţi din jurul meu plutesc într-o ameţeală continuă.

Timpul trece şi lasă urme, se adânceşte tot mai mult ca şi acel râu lângă care stăteam când eram mică. ( O să şterg partea asta din a mea minte)

Aş cam....nimic doar uită-mă

(Şi n-am febră)

Etern sau nu.

Ploaie.

A cam ploua în ultima vreme, era frig si bătea tare vântul.
Stres, nervi şi muzică...multă muzică în dimineţile din 37.
Acum câteva zile cineva ma făcut să cred că nu totul e etern, că oricât de legate ar fi doua lucruri, ele se pot rupe ori termina oricând. Şoc? ( imi permit să spun doar că e o gândire raţională de care poate că aveam nevoie şi atât)

Seară. Întuneric şi multă apă ce bate pe cine vrea ea. Şi toate astea nu fac decât să îngreuneze starea mea. Nimic mai mult.
Ei stau şi privesc, se miră apoi pleaca fără a mai spune ceva.
Recunoaşte! ...nimic nu-i etern.
Începând cu timpul şi sfârşind cu iubirea?! sau biletele de la R.A.T. , şi nici măcar mama nu i constantă în ceea ce zice...deci

Ploaie şi toţi dobitocii ce se uită la mine că am noroi pe pantaloni, şi că nu mi plac umbrelele.
Şi simt liniştea ta în neliniştea mea.

Umăr gol.

E târziu, lumina pleacă încetul cu încetul iar întunericul rămâne martor la tot ce se întâmplă între cer si pământ.
Oricum pe ei nu-i prea interesează. Trecătorii, oamenii din jur nu clipesc în dreptul tău, ci numai după ce capătă o oarecare distanţă între tine şi ei, atunci grăbiţi aruncă o primă şi ultimă privire la tot ce are să se întâmple la câţiva metri. Lor nu le pasă. (ochii lor umezi şi mari devin gravi, sacadânt o tensiune oarecum asemănătoare cu cea electrică ) Glumesc.

Mie nu-mi pasă. E absurd cum pun unele întrebări la care răspunsurile mi se dau imediat. Mă enervează. Vreau gânduri şi momente de contemplare.
Aş cam fugii de toată lumea, n-aş lua pe nimeni, aş sta singură închisă în necunoscut şi ca şi cum cineva mi ar mângâia şi săruta încet umărul semi gol aş găsii cele mai ciudate şi neînţelese explicaţii la nişte teorii amăgitoare.

E târziu, iar frigul se cam lasă. Ar fi minunat să vezi cei câţiva fulgi jucându-se la geamul tău. Îngheţată

Hai...uită-mă

Far away.

Lasă-mă...vreau să adorm la tine în braţe să visez şi să uit cât e de târziu. Vreau să mă pierd în lumea nostra fără uşi şi cu geamuri multe, cu perdele albe şi pereţi coloraţi, cu cafele dulci şi multă ciocolată.
Să alergăm pe poteci fără nume, uitate de timp...uitate de noi.
Toamna pleacă, fuge cu vântul , se ascund şi spun povesti. Ne privesc uneori şi işi amintesc de noi, de serile pe pod şi de cuvinte. De multe cuvinte stinse şi reaprinse.

Şi toţi şi toate rămân martori. Vântul, lumina, pământul şi luna, şi cea dintâia stea. Rămân. Mai rămâi puţin.

oricum n-ai înţeles nimc din toate frământările mele...
12-7