Aerul din tine

Cuvinte, pagini, foi,
Amintiri, zâmbete, soare
Ploaie, nori, înălțime, speranță
Voce, aer, eu, albastru
Iarbă, greu,  alb-negru.


           Imi place primăvara la fel de mult ca și nesul deveme.
           Imi place primăvara pentru toate floriile, cerurile, apusurile și rasariturile ei
           Imi place primăvara !

Trup vs Minte

Simt nevoia de a intra în trupurile și mințiile oamenilor,

Fiind singura specie ce mă dezamagește.

Simt că cineva trebuie să le intre în minte, 

Să le scoata ce nu-i bun și să lase locul acela vid, pentru implantarea « agonisirii «  altor ani.

Așa ar trebui făcut.

Golul interior ustură și doare însă mai bine goliciune decât prostie.

Trupurile lor lăsate la întâmplare putrezesc.

Se destramă și uită orice sentiment și atingere.

Mâinile, picioarele, urechile și chiar ochii râd…

Ironic sau nu, râd de neștiința minții.

În același timp, tac și te lasă să plutești

În vidul agonisiri tale. 

 ......jurnal 2013

Să nu crezi nimic!

Să nu crezi oameni, cuvinte, voci ori fapte.
Să nu crezi nimic.

                      Până la urma nimeni nu știe ce spune, scrie, crede ori gândește

Scriem aleatoriu pentru a ne astupa mintea cu vise și speranțe. Scriem pentru a ne contura propriul univers în mișcare. Scriem pentru că respirăm prin forma literelor pe o foaie îngălbenită. Scriem pentru a trăi liberi. Scriem pentru nimic.

Credem în vietăți sobre, în divin ori pietre ascunse.  Credem în fascinația unor zeități inexistente. Credem pentru că este unica formă pentru a ne îndeplini ascunzișurile sufletului. Credem pentru îndrumare, sfat și compasiune. Credem. pentru nimic.

Gândim diferite metode de a câștiga timp, bani, dragoste ori pur și simplu atenție. Contemplarea este un drept de afirmare. Un drept alocat fiecăruia. A gândi reprezintă raționamentul temporal pe care îl avem, desigur,  fiecare dintre noi. Gândim grădini exotice ori fluturi în stomac. Gândim  pentru nimic.


Scriem, credem și gândim pentru a satisface neajunsuri.







       ...........jurnal

În fiecare zi...

În fiecare zi același zâmbet neobosit de dulce așteaptă.
În fiecare zi o privire se stinge iar o inimă se deschide.
În fiecare zi oamenii mint și sunt mințiți.
În fiecare zi ceața doboară pasiunea și dorințele.
În fiecare zi atingerile dor mai mult decât doua cuvinte

Pentru că în fiecare zi plecăm și ajungem.
               în fiecare clipă,  mintea, sufletul și cerul se schimbă
               în fiecare zecimală ne spunem valoarea
               în fiecare sunet ne rostim povestea
               în fiecare esarfa punem un parfum.

În fiecare zi iubim prostește pentru că în fiecare zi plutim la întâmplare, neobosiți.

De cînd...

De cînd n-ai mai venit
Am o viață absolut normală
N-am nici o problemă, nici una, trăiesc...
Mă simt foarte bine,
imi beau cafeaua liniştita,
Mă plimb seara pe străzi. 

        Toamna nebuna, nebuna.. 

Ultima

Sfârşitul a venit fără de veste.
Eşti fericită? Văd că porţi inel.
Am înţeles, voi trage dungă peste
Nădejdea inutilă. Fă la fel.

Nici un cuvânt nu-mi spune, că-i o formă.
Cunosc însemnatatea ei deplin.
Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă.
Eu însă-n faţa normei nu mă-nchin.

Nu te mai cânt în versuri niciodată,
Mai mult, în drumul tău nu am să ies.
Nu-ţi fac reproşuri, nu eşti vinovată.
Şi n-am să spun că nu m-ai înţeles.

A fost, desigur, numai o greşeală.
Putea sa fie mult - nimic n-a fost.
În veşnicia mea de plictiseală
Tot nu-mi închipui că puneai vreun rost.

Şi totuşi..., câteva atingeri
Au fost de-ajuns să-mi deie ameţeli.
Vedeam văzduhul fluturând de îngeri,
Lumina-n noaptea mea de îndoieli.

Când degete de Midas am pus, magic,
Pe frageda fiinţă-a ta de lut,
Simţeam în mine murmurul pelagic
Al sfintelor creaţii de-nceput.

Vedeam cum peste vremuri se înalţă
Statuia ta de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descalţă.
Şi-ngenunchiate rânduri, submisiv.

La soclul tău dumnezeiesc aşteaptă
Să le întinzi cu zâmbet liniştit
Spre sărutare, adorata dreaptă,
'Nainte de-a se şterge-n infinit.

O, de-am fi stat alături doar o oră,
Ai fi rămas în auriul vis
Ca o eternă roză auroră,
De ne-nţeles..., de nedescris.

Ireversibil s-a-ncheiat povestea
Şi nici nu ştiu de ai să mai citeşti,
Din întâmplare, rândurile-acestea
În care-aş vrea să fii ce nu mai eşti.

N-am să strivesc eu visul sub picioare,
N-am sa pătez cu vorbe ce mi-i drag.
Aş fi putut să spun: "Eşti ca oricare",
Dar nu vreau în noroaie să mă bag.

De-ar fi mocirla-n jurul tău cât hăul,
Tu vei rămâne nufărul de nea
Ce-l oglindeşte beat, de pofte, tăul
Ce-l ţine, candid, amintirea mea.

Vei fi acolo pururi ne-ntinată,
Te voi iubi mereu, fără cuvânt,
Iar lumea n-o să ştie niciodată
De ce nu pot mai mult femei să cânt.

Acolo, sub lumina de mister,
Scăldată-n apa visurilor, lină,
Vei sta, iubită, ca-ntr-un colţ de cer.
O stea de seară blândă, şi senină.

Iar când viaţa va fi rea cu tine,
Când or să te împroaşte cu noroi,
Tu fugi în lumea visului la mine.
Vom fi acolo, singuri, amândoi.

Cu lacrimi voi spăla eu orice pată,
Cu versuri nemaiscrise te mângâi.
În dulcea lor cadenţa legănată,
Te vei simţi ca-n visul tău dintâi.

Iar de va fi, cum simt mereu de-o vreme,
Să plec de-aicea, de la voi, curând,
Când glasul tău vreodată-o să mă cheme,
Voi reveni la tine, din mormânt.

Şi de va fi să nu se poată trece,
Pe veci, pecetluitele hotare,
M-aş zbate-ngrozitor în tarna rece,
Plângând în noaptea mare, tot mai mare.

                                         Scrisoare

Nu prea ştiu.

Nu prea ştiu, ce caut prin locurile astea murdare de timp şi priviri. Mă rătăcesc anemică  prin  medii şi spaţii. Sunt aşa o laşă. Nu-mi găsesc calea şi mă întorc mereu pe cea bine cunoscută. Din când în când, ochii -mi obosesc şi mintea-mi îngheaţă.
Pot pleca oriunde. Nimic şi nimeni nu mă ţine niciunde. Totul e la picioarele mele...doar că...Picioarele-mi sunt rătăcite.

Câtă frustare şi câtă ipocrizie- nici nu credeam ca pot trăii în atâta mocirlă