Zău că nu ştiu de ce îmi spui toate astea acum.

Îmi amintesc, de asemenea, că am ajuns amândoi, fără să ne dăm seama, în odaia învecinată, cea cu pianul şi pomul de Crăciun. Am alunecat, poate, pe lângă perete, înghesuiţi de musafiri, zâmbind în gol, simţindu-ne mereu împreună, aproape, unul lângă altul. De-abia când ne-am aşezat din nou faţă în faţă, mi am dat seama că ochii lui nelămuriţi şi mari sunt umezi, adânci, clătinaţi uneori de o lucire caldă, feminină. Îl văzusem altfel pănă atunci. Îl vedeam altfel în fiecare ceas; poate pentru că nu ştiam încă cum să-l privesc. Căci asta mi se pare lucrul cel mai greu de învăţat în contamplarea iubirii: să ştii cum să o priveşti.
Prin ce miracol se transformă o simplă întrebare în extaz şi rapt, iar o întâlnire în dragoste? Intrebarea asta mă obsedează, după cum mă obsedează şi altele.
Dar simţeam o năprasnică dorinţă de a i apuca din nou măna.
Era totuşi o aşteptare fără nicio trepidaţie, fără nici o emoţie erotică. Aşteptam să se întâmple ceva ; şi deşi, simţeam cât de mult mă privea întâmplarea asta, nu mai aveam putere să mai intervin precipitând-o sau respingând-o.
Dar în noaptea aceea era o altfel de fugă. Voiam să rămân singură ca să retrăiesc mai desăvârşit întâmplarea, să simt mai total prezenţa ta, să pot contempla în voie ceasurile acelea atâta de prodigioase.