Cuvinte

Cafeaua se răceşte. Tu nu-mi dai raspunsurile de care am nevoie. De ce aş fugii cu tine? Nu-mi oferi nimic....tocmai pentru că eu nu mai am ce să ţi dau.
(Fugi cat te tin picioarele imi sopteste cineva)

Unde crezi că se ascund marea şi pământul când fac dragoste?! De unde ştiu ei că nimeni nu i vede iar marea e dezmierdată aşa cum vrea...

Lumea e aceiaşi. De fiecare dată când o priveşti. Într-un bar, ori o staţie de autobuz ea e îngândurată şi grăbită. Se lasă asteptată mereu , dar nu i plac reproşurile...Lumea

Hai spune-mi că mă vei astepta în gara aia mică....şi că acolo încă ninge
N-o vei face. Eşti un laş. Un laş ca şi mine de altfel.

(iubestema.fugi.zboara.dormi)
Enfin...

"Visam sa enervez oameni, si ei sa ma enerveze pe mine. Sa fim asa intr-o continua cearta, cu tipete si farfurii sparte. Unii nu ma credeau in stare...poate tocmai asta ma facut sa nu mai vreau sa fiu asa.
Credeam ca cerul e albastru, dar brusc devenea de un gri inchis. Tu vorbesti mult prea tare, iar zgomotul ala de oale trantite ma cam scoate din sarite.
Visam sa ma joc cu mintile oamenilor si sa le fur ce au ei mai bun. Sufletul. Unii cedau usor, iar pe altii ii abandonam eu. Numi place sa mi dea cineva dureri de cap, doar eu am voia sa dau cuiva. ( vrea/primeste)
Sa ma numesti "curva de lux". Sa-ti amintesti cum imi mangaiai sanii si cum te bucurai de fiecare sarut ca un praf de heroina. Sa nu stii cum ma cheama, dar mereu sa mi simti parfmul. Sa stii ca ma vor multi, dar niciunul nu ma are.
Asa e felul meu de a fi. Imi place sa ametesc, umilesc si uneori sa iubesc. Sa iubesc asa cum numa fiinta mea poate, cu toata daruirea si extazul posibil.
Uneori timpul se opreste."
Helen.

Termometru.

Uneori timpul se opreşte. Ei tac se ascund şi uită să respire. E târziu şi noapte.
E un fel de dorinţă ce revine din când în când. E ca şi atunci când vrei să simţi acel ceva chiar dacă este lângă tine.

Nu înţeleg mare lucru, poate că nici măcar nu vreau să înţeleg. Lumea e ameţită, eu sunt ameţită şi toţi din jurul meu plutesc într-o ameţeală continuă.

Timpul trece şi lasă urme, se adânceşte tot mai mult ca şi acel râu lângă care stăteam când eram mică. ( O să şterg partea asta din a mea minte)

Aş cam....nimic doar uită-mă

(Şi n-am febră)

Etern sau nu.

Ploaie.

A cam ploua în ultima vreme, era frig si bătea tare vântul.
Stres, nervi şi muzică...multă muzică în dimineţile din 37.
Acum câteva zile cineva ma făcut să cred că nu totul e etern, că oricât de legate ar fi doua lucruri, ele se pot rupe ori termina oricând. Şoc? ( imi permit să spun doar că e o gândire raţională de care poate că aveam nevoie şi atât)

Seară. Întuneric şi multă apă ce bate pe cine vrea ea. Şi toate astea nu fac decât să îngreuneze starea mea. Nimic mai mult.
Ei stau şi privesc, se miră apoi pleaca fără a mai spune ceva.
Recunoaşte! ...nimic nu-i etern.
Începând cu timpul şi sfârşind cu iubirea?! sau biletele de la R.A.T. , şi nici măcar mama nu i constantă în ceea ce zice...deci

Ploaie şi toţi dobitocii ce se uită la mine că am noroi pe pantaloni, şi că nu mi plac umbrelele.
Şi simt liniştea ta în neliniştea mea.

Umăr gol.

E târziu, lumina pleacă încetul cu încetul iar întunericul rămâne martor la tot ce se întâmplă între cer si pământ.
Oricum pe ei nu-i prea interesează. Trecătorii, oamenii din jur nu clipesc în dreptul tău, ci numai după ce capătă o oarecare distanţă între tine şi ei, atunci grăbiţi aruncă o primă şi ultimă privire la tot ce are să se întâmple la câţiva metri. Lor nu le pasă. (ochii lor umezi şi mari devin gravi, sacadânt o tensiune oarecum asemănătoare cu cea electrică ) Glumesc.

Mie nu-mi pasă. E absurd cum pun unele întrebări la care răspunsurile mi se dau imediat. Mă enervează. Vreau gânduri şi momente de contemplare.
Aş cam fugii de toată lumea, n-aş lua pe nimeni, aş sta singură închisă în necunoscut şi ca şi cum cineva mi ar mângâia şi săruta încet umărul semi gol aş găsii cele mai ciudate şi neînţelese explicaţii la nişte teorii amăgitoare.

E târziu, iar frigul se cam lasă. Ar fi minunat să vezi cei câţiva fulgi jucându-se la geamul tău. Îngheţată

Hai...uită-mă

Far away.

Lasă-mă...vreau să adorm la tine în braţe să visez şi să uit cât e de târziu. Vreau să mă pierd în lumea nostra fără uşi şi cu geamuri multe, cu perdele albe şi pereţi coloraţi, cu cafele dulci şi multă ciocolată.
Să alergăm pe poteci fără nume, uitate de timp...uitate de noi.
Toamna pleacă, fuge cu vântul , se ascund şi spun povesti. Ne privesc uneori şi işi amintesc de noi, de serile pe pod şi de cuvinte. De multe cuvinte stinse şi reaprinse.

Şi toţi şi toate rămân martori. Vântul, lumina, pământul şi luna, şi cea dintâia stea. Rămân. Mai rămâi puţin.

oricum n-ai înţeles nimc din toate frământările mele...
12-7

Devreme ceasul sună

Amar.
E cam amar totul. Uită că timpul trece. Aleargă şi râde-mi în faţă. Spune-mi aşa amar şi rece că mă iubeşti doar pe mine, că eu sunt fiecare picătură de viaţă ce-ţi curge prin vene şi că n-are să vină ploaia. Amar.

Prinde-măăă !
Străduţele din povestea noastră sunt înguste, lungi, scurte, pline de oameni sau pustii. Ameţitoare sau liniştite, sofisticate sau simpliste, aromate sau plictisitoare. Străduţele din povestea noastră suntem eu şi tu.

Orele se scurg, cerul se apropie iar soarele mă sărută?!
A mai trecut ceva timp, va mai trece şi vom ramane la fel. Hai, spune mi că e vară şi că vom pleca de nicăieri până oriunde. Un tren ne aşteaptă.
Şi poate că am început să uit, să dorm aşa pe unde apuc şi să nu mă mai deranjeze gustul cafelei amare.

-Flori?
-Albe.

5.11. Mai jos?!

Tout à fait

E destul de frig afară şi e prima oara când fac asta. E prima oara când fără să mă mai uit înapoi plec. Obişnuiesc des să plec aşa când mi se năzare, însă la fel de des mă apucă şi remuşcările.
Azi ciudat, nu mă apucă.
Nu am timp de explicaţii, nu vreau să dau explicaţii nimănui.

-Cafea? [nu, multumesc]
-Ai cumva un foc? [ fumez doar într-un singur moment, şi ăla vine destul de rar - îmi pare rău nu fumez]
-Ploaiaa asta! [ e destul de plăcut să te plimbi aşa ca un străin prin viaţa altora]
-Ştiţi cumva cum să ajung pe strada "Număcăuta, numărul 3" ? [e amăgitor să crezi că vei găsii o asemenea stradă , într-un oraş numai cu bulevarde]
-Mă iubeşti? [ e ca şi când nu ai fi văzut niciodată acel tot, dar cu toate astea îţi poţi imagina totul, în totalitea sa]

devreme cesul sună. Bem un nes?

Mă suni degeaba.

E greu de crezut...

Cum sari acum în dans
Şi-ţi laşi capul în aerul cald
îţi zvâcneşti picoarele în iaraba strălucitoare
pe care o străbate vântul în delicată unduire.

Şi e toamană tarzie, şi e frig şi ceaţă.
12.1o

Şi de ce fugi de lângă mine.

Ma privit venind, şi figura lui deveni deodata gravă, concentrată, parcă s-ar fi desprins atunci o taina din mişcările mele, o taină pe care o înţelegea, îngrozindu-se. S-a rezemat mai pierdut, rugându-mă să desenez.
I-am luat mână, foarte decent, aproape rugător. Simţea din privirile mele că refuzasem cu multă greutate, că luptasem chiar cu mine însămi.
Ridica adesea privirea şi atunci, gura întreagă i se desena, înfiorată, palpitând prin nu ştiu ce atingere nevăzută. Parcă ar fi aşteptat o bruscă, nemai întâlnită sărutare.
Dar eram absentă. Mă gândeam la ceva grav, de o covârşitoare însemnâtate, şi simţea aproape fizic cât de departe eram plecată.
Şi parcă ne feream amândoi să nu alunecăm într-un subiect care ne-ar fi amintit de îmbrăţişarea din noaptea precedentă.

Şi iartă-mă

Nu-mi dădeam seama de ce voiam să ne certăm. Mă simţeam însă atrasă de suferinţa aceasta pe care i-o provocam, şi care mă făcea şi pe mine să sufăr. Voiam cu orice mijloc să îl umilesc, să îl insult. Fiecare cuvânt brutal pe care i-l spuneam mă rănea întâi pe mine, dar suferinţa aceasta mă încânta, liniştindu-mă.
- Evident, eu sunt vinovata, continuai ridicând tonul. Eu te fac să suferi. Recunoaşte că te simti nefericit lângă mine...
Nu-mi dădeam seama ce spun. Uitasem în acele clipe de toata dragostea mea, uitasem cât de fericită fusesem lângă el. Aş fi vrut sa mi răspundă cu violenţă; ca să-l pot jigni şi mai sângeros. Gândeam oare că totul s-ar putea rupe între noi, că ne-am putea desparţi atâta de repede? Nu ştiu. În clipa aceea nu mă stăpânea decât pofta de a-i face rău, de a l chinui.
Târziu, mi-am dat seama ca am exagerat şi am ieşit din vis. Dar cum am rămas singură, o cumplită remuşcare începu să mă macine. Remuşcare şi în acelaşi timp o nevoie obscură de a mă umili, de a-i spune cât de mult il iubesc, cât de mult sufăr din cauza lui. Nu voiam totuşi să mă întorc atâta de repede.

Cuie apă amar şi roşu

Imaginează-ţi că apa nu e apă, iar pământul nu se roteşte ca şi roata de la o vată de zahăr.
E atat de sadic să ţi simt cuiul în mine. Simt cum mă pătrunde, cum mă invadează şi îmi dă gustul ăla amar de cafea neîndulcită.
E un fel de a fi. Aşa mi sta mie în fire să muşc până ce ţi simt sângele roşu inundându-mi buzele fragede.
Uneori calea lactee nu mă ajută prea mult pentru a mi găsi margini. Nu există lanţ ce mă poate cuprinde şi ţine, poate doar unul elastic ce mă face să rămân din când în când.
Acum, imaginează-ţi că suntem noroi.

În mulţime. În doi.

E prea târziu să vorbim de un început propriu-zis, dar de începutul şcolii ?! desigur asta putem face. Cum numai câteva ore ne despart de intrarea în curtea şcolii în uniforma călcată de mama dimineaţa pe la 6, de o încercare de "a te aranja" aşa ca pentru prima zi de şcoala, şi un bilitet de autobuz pe care nu l găseşti într-o staţie arhi plină, de străngeri formale în braţe şi pupături cu mult ruj pe buze, îţi rămâne doar senzaţia aia ne/plăcută de "sfârşit de vacanţă".

E soare mult şi e 12 septembrie...

"Dragii mei,
Sper ca ati petrecut bine in vacanta pentru ca luni, pe 13 septembrie, la ora 9.30 va astept pe toti in curtea scolii la deschiderea noului an scolar!
Mult succes!
Cu drag,
Aurora Petrea
P.S./ Nu uitati de uniforma!!! "

Pe scurt, mâine pe la 9 jumate ne vedem la o bârfă mică, aşa de început de şcoală. De mă vei întreba unde....Ştii tu, acolo pe banca aia mancată de timp, banca aia din 12.

Şi miroase a vânt de toamnă

Aş avea atâtea să ţi povestesc... Vântul ăsta rece şi aromat de toamnă îmi aminteşte de zilele acelea ploioase în care mă ascundeam la tine în braţe. Şi mărul văratic de la geamul meu a început să capete dulceaţa acelor culori...
Miroase a ploaie şi a vânt amărui, miroase a nuci, a frunze calde, a ceai, a soare a umezeală, a dor, a neatins, a început şi a speranţă...a infinit şi a la revedere...
Am fugit cât am putut eu de repede, cum fug de fiecare dată când parcă vântul numi dă pace, când fiecare gând mă cuprinde şi nelinişteşte. Plec undeva departe, undeva unde miroase a toamnă, a frunze, şi a ploaie cu tunete şi fulgere.
Se întâmplase să mi se facă dor de un palton cu o eşarfă şi o umbrelă colorată. Se întâmplă des să mi se facă dor de anumite lucruri ce le credeam uitate, pierdute. Se întâmplă să caut şi să nu găsesc.
Zâmbeşte mi încet ca fiind prima dată, ia ma de mână şi spune mi că ţi a fost dor, şi că azi nu va ploua cu stele, şi nici că focul încălzeşte destul.

Criim.

Zău că nu ştiu de ce îmi spui toate astea acum.

Îmi amintesc, de asemenea, că am ajuns amândoi, fără să ne dăm seama, în odaia învecinată, cea cu pianul şi pomul de Crăciun. Am alunecat, poate, pe lângă perete, înghesuiţi de musafiri, zâmbind în gol, simţindu-ne mereu împreună, aproape, unul lângă altul. De-abia când ne-am aşezat din nou faţă în faţă, mi am dat seama că ochii lui nelămuriţi şi mari sunt umezi, adânci, clătinaţi uneori de o lucire caldă, feminină. Îl văzusem altfel pănă atunci. Îl vedeam altfel în fiecare ceas; poate pentru că nu ştiam încă cum să-l privesc. Căci asta mi se pare lucrul cel mai greu de învăţat în contamplarea iubirii: să ştii cum să o priveşti.
Prin ce miracol se transformă o simplă întrebare în extaz şi rapt, iar o întâlnire în dragoste? Intrebarea asta mă obsedează, după cum mă obsedează şi altele.
Dar simţeam o năprasnică dorinţă de a i apuca din nou măna.
Era totuşi o aşteptare fără nicio trepidaţie, fără nici o emoţie erotică. Aşteptam să se întâmple ceva ; şi deşi, simţeam cât de mult mă privea întâmplarea asta, nu mai aveam putere să mai intervin precipitând-o sau respingând-o.
Dar în noaptea aceea era o altfel de fugă. Voiam să rămân singură ca să retrăiesc mai desăvârşit întâmplarea, să simt mai total prezenţa ta, să pot contempla în voie ceasurile acelea atâta de prodigioase.

Tu spunei că deranjează, uită să respiri şi spune mi cât e ceasul

Priveşte-ţi mâinile şi bucură-te,
ele sunt absurde.
Şi picioarele priveşte-ţi-le seara,
drept cum stai,
atârnând spre lună.
Pipăie-ţi urechea şi râzi şi miră-te că poţi să uiţi.

Criim Helen.
Şi n-ai să şti niciodată nimic...

This is for four.

"Vorbim prea mult şi ne pupăm prea puţin şi asta mă seacă. " - Gheorghe

Gol şi doare.

Ochii mei goi au îndepărtat multe persoane. M-au făcut mai rea, mai arogantă, nu mai am chef de nimic şi refuz pe toată lumea. Mi-am pierdut răbdarea şi nu mai ştiu să ajut pe nimeni, am uitat cum e să râzi până la epuizare şi nici măcar nu mai îmi e dor s-o fac. Ochii mei mă îndeamnă să fiu rea. Nu pot, căci ochii sunt oglinda sufletului şi nu pot râde atunci când îmi ştiu sufletul gol.
Azi mi-am acoperit oglinzile, nu vreau să mai văd nici una că le sparg.
Helen.

Nu prea am chef....

Mă enervaţi, atâta vă băgaţi, de parcă vă pasă vouă că eu plec, sau că rămân, că vă pup în cur sau că mă las aşteptată la cină, că stau pe bloc cu orele sau că nu mi întind rufele, că nu fac exarciţii şi că alerg seara înainte să dorm, că mănânc pufuleţi şi nu mi place slănina. Că vorbesc la telefon sau că stau pe netul altciuva, că fac curat numa când nu prea mai poţi respira în cameră, că nu beau ca el, că nu mănânc jeleurile alea verzi pe care mi le cumpărati de cand aveam 5 ani.
Şi nu, azi chiar nu prea am chef de nimic, nu azi n-am chef să facem sex, să bem din aceiaşi doza de cola, să mă duc să i-au pâine, să alergăm, să fac dus ori să calc fustele alea-n dungi....N-am chef de o cafea cu frişcă ori un kent...
Helen. 28.o7

Şi muşc până la sânge.

Pe dosul palmei am o dungă roşie. Se întâmplase să vreau să mi conturez o gură de vampă şi să mă şterg. Era senzaţia de vreau-să-văd-cum-îmi-stă. Ţi aş lăsa urma unui sărut în colţul gurii şi parfumul pe guler. Ţi aş păta colţul pernei cu vin. Şi aş dormi mult în patul ăla, că i cald şi e albastru mult. Ţi aş zâmbi în somn şi ţi aş strânge bluza în pumn. Din când în când simt nevoia să mai ucid câte un om, câte un vis. De aia adorm târziu şi mănânc jeleuri.
Eu iubesc mai altfel, sunt mai sufocantă şi musc până la sânge.
"Si n-am purtat-o, si nu ma atins"
Criim.

Despre...

Voiam să vorbesc despre ameţeala şi locurile fierbinţi, despre zâmbetele de după şi clătitele cu afine. Despre toate cariocile din pahar şi despre un infinit conturat cu vise. Şi despre fericire, până la urma, despre dorul meu de florile de măr. Despre albastru pal, despre miercuri şi despre praf. De Paris, de romanele încă necitite şi de obsesii. Despre mine şi despre nimic. Despre câinii vagabonzi pe care îi mângâi, despre cuvintele ce nu s au spus niciodată şi toate momentele în care am crezut că nu mai pot.

You said you would love me until you die...and as far as I know you're still alive.

Vacances de rêve

Şi nu e ca şi când nu mi-ar plăcea, ca şi când m-ar enerva, ca şi când aş fi sătula până peste cap de tot şi toate.
Desigur, fiecare vrea vacanţa în felul lui, şi-o imaginează în fiecare fel posibil, de la plecatul undeva departe de ţară, până la statul cu şezlongu de 45 de lei pe încinsa smoală de pe bloc.
Dar când eşti în mijlocul ei, îţi pierzi ideile, cheful...şi acea stare de euforie de la începutul ei.
Şi nu e ca şi când nu aş vrea să fac ceva, ca şi când mi-ar lipsii cheful sau acei "ei" din viaţa mea.. E ca şi când cafeaua e prea amară pentru a o mai îndulci, oricum amară rămâne...
Criim.

Numeşte- mă nebună

Respir greu..apăsat...sacadat. Mă enervez repede şi te strâng şi mai repede în braţe, atât cum şi cât pot.. Îmi oferi totul şi poate în acelaşi timp nimic. Poate n-are sens, motiv, timp sau loc, poate nu are nimic...dar ne taie respiraţia şi aşa simţim că trăim.

Ne privim ochi în ochi şi mergem mai departe.. până acolo unde drumul ne va duce, până când va mai duce undeva... Am putea fugi nu-i aşa? dar zi şi tu, de ce am fugi din calea fericirii asteia? de a ne îmbrăţişa plini de dorinţă şi de a ne privi într-o zi cât alţii într-o lună..

Fericirile adevărate nu-s doar alea permanente..nu! Sunt şi alea care trăiesc doar în prezent, fără promisiuni meschine..pentru că da, suntem oameni şi greşim, ne îndoim sau uităm să respectăm.. Poate că-i fără viitor, s-a pus pecetea asta destul de repede...şi orice am încercat, uite că sunt tot a ta, şi ochii mei te privesc cu pasiune nebună..şi-ţi studiază fiecare mişcare a feţei..

Numeşte-mă nebună! dar îmi place riscul ăsta în care la fiecare capăt, mă îmbrăţişezi.. iar eu te voi numi nebun de fiecare dată când îmi vei săruta buzele zâmbind... oricum, probabil că lumea ne numeşte nebuni pentru că suntem..de-atâta timp..tot noi

Ps. Aveam o nelămurire în legatura cu chestile postate...poţi posta orice nu-i aşa mă rog să nu devină "jurnal siropos", ca aici fac faţă mai greu.
Semnat domnişoara care...nimic

Nu ştiu de ce, când sau cum.

Sincer, habar n-am cum a apărut problema "blogului". Hai să fim serioşi, toată lumea are un blog, unu cu care se dă mare, unu pe care işi postează fotografiile peferate, întâmplările amuzante sau unul pe care il trasformă într-un fel de jurnal, aici recunosc sunt ceva mai revoltată pentru că nu mi se pare că sunt la fel (blog=jurnal, de ăla siropos, plin de cuvinte pe care probabil ar trebuii să le ţi doar pentru tine) dar, să fim în tendinţe nu?! Ok, 22.o7/19:57 -blog
Mereu am susţinut: "Nu-mi fac blog, pănă ce nu voi avea ceva important de zis", în seara asta m-am hotărât.
(semnat domnişoara care...nimic)