Nu-mi dădeam seama de ce voiam să ne certăm. Mă simţeam însă atrasă de suferinţa aceasta pe care i-o provocam, şi care mă făcea şi pe mine să sufăr. Voiam cu orice mijloc să îl umilesc, să îl insult. Fiecare cuvânt brutal pe care i-l spuneam mă rănea întâi pe mine, dar suferinţa aceasta mă încânta, liniştindu-mă.
- Evident, eu sunt vinovata, continuai ridicând tonul. Eu te fac să suferi. Recunoaşte că te simti nefericit lângă mine...
Nu-mi dădeam seama ce spun. Uitasem în acele clipe de toata dragostea mea, uitasem cât de fericită fusesem lângă el. Aş fi vrut sa mi răspundă cu violenţă; ca să-l pot jigni şi mai sângeros. Gândeam oare că totul s-ar putea rupe între noi, că ne-am putea desparţi atâta de repede? Nu ştiu. În clipa aceea nu mă stăpânea decât pofta de a-i face rău, de a l chinui.
Târziu, mi-am dat seama ca am exagerat şi am ieşit din vis. Dar cum am rămas singură, o cumplită remuşcare începu să mă macine. Remuşcare şi în acelaşi timp o nevoie obscură de a mă umili, de a-i spune cât de mult il iubesc, cât de mult sufăr din cauza lui. Nu voiam totuşi să mă întorc atâta de repede.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu